Demult n-am mai citit o astfel de carte….Dureroasă, sfâşietoare, plină de suferinţă, dar minunată, revelatoare şi plină de speranţă. Şi curajoasă!
M-a atras la ea titlul. În aparenta lui simplitate, Fericirea, pentru o portocală, nu înseamnă să fie o caisă mi s-a părut atât de cuprinzător şi plin de înţelesuri, iar după ce am citit cartea, mi-am dat seama că el reprezintă de fapt fireasca concluzie a unei vieţi renăscute. Nu cred că un alt titlu ar fi fost mai potrivit.
Pe scurt, cartea este povestea reală a vieţii Catherinei, care la treizeci de ani se îmbolnăveşte de cancer gastric, dar reuşeşte să-şi vindece trupul abia după ce își vindecă sufletul. Ea este convinsă că această boală este rodul vieţii nefericite trăită până în acel moment, al suferinţelor îndurate şi mai ales a lipsei de iubire din partea părinţilor săi. Pe lângă chinurile fizice datorate chimioterapiei, ea are de îndurat durerea rememorării mentale a suferinţelor trăite în copilărie datorate relaţiei defectuoase pe care o are cu părinţii săi, mai ales cu mama sa.
Născută în Franţa, din părinţi refugiaţi albanezi, crescută după regulile stricte ale unei culturi pe care nu o înţelege şi cu care nu se identifică, Catherine refuză în mod repetat să se conformeze normelor tipice existente pentru o femeie albaneză: căsătoria aranjată, lipsa educaţiei, supunerea în toate formele ei (faţă de bărbat, onoare, tradiţie). Cel mai mult însă o doare obligaţia de a-și suprima emoţiile şi lipsa manifestării afecţiunii. Devine un copil problemă, îşi înfruntă mereu părinţii, îi desconsideră şi ajunge oaia neagră a familiei. Revolta şi rebeliunea ei înăspreşte relaţiile cu părinţii şi o face sa se simte neiubită şi părăsită. Lipsa dragostei este chinuitoare, iar boala o face să tânjească şi [...]