Diferitele versiuni romanesti ale totalitarismului i-au facilitat scriitorului Norman Manea experienta exilului de doua ori pana acum. Desi se afla printre autorii propusi de Romania pentru premiul Nobel, Norman Manea poate fi identificat in perceptia publica mai degraba ca scriitor evreu nascut in Romania decat ca scriitor roman. Recunoasterea internationala a venit odata cu plecarea din tara, atunci cand a castigat libertatea de a explora pe deplin efectele traiului intr-un regim totalitarist asupra vietii interne a individului. Daca Norman Manea ar castiga premiul Nobel pentru literatura, Romania ar fi din nou pusa in situatia din 2009, cand nu eram in masura de a ne mandri de premiul Hertei Muller, contributia majora a climatului autohton in opera acesteia fiind abuzul si represiunea exercitate de statul comunist, care devin teme principale in cartile scriitoarei germane. O astfel de situatie ar insemna perpetuarea in infamie a unei imagini care a inceput sa ne placa sa o dam uitarii.

Daca germanii au devenit, dupa cel de-al doilea razboi mondial, unii dintre cei mai stricti opozanti ai miscarilor de extrema dreapta, acelasi lucru nu se poate spune si despre o parte dintre aliatii lor, printre care se numara, din pacate, si Romania. Biografia lui Norman Manea contine o serie de repere care confirma aceasta supozitie. O parte din opinia publica de la noi (din ce in ce mai marginala, ce-i drept) prefera sa mature sub pres holocaustul romanesc, in ciuda numeroaselor imagini si marturii care atesta o persecute a minoritatii evreiesti. Norman Manea si familia sa, poate ca nu au fost executati intr-un abator, fiind apoi atarnati de carligele de carne precum s-a intamplat cu unii evrei din Bucuresti, insa au fost deportati in Transnistria si tinuti in conditii precare timp de cinci ani. Holocaustul din Transnistria „nu s-a ridicat la inaltimea asteprarilor” ridicate de lagare mai prolifice precum Dachau si Auschwitz, reusind sa extermine „numai” jumatate din populatia minoritara deportata. Copilaria lui Manea, marcata de aceasta teribila tragedie, avea sa il ajute, mai tarziu, sa devina unul dintre cei mai importanti povestitori ai Holocaustului din Est. Totodata, i-a prilejuit acestuia descoperirea culturii si limbii evreiesti, care i-ar fi fost, alminteri, in mare parte straina, parintii acestuia fiind preponderent vorbitori de limba romana si doar marginal interesati de spiritualitatea iudaica.

Dupa experienta lagarului, Romania, chiar si sub ocupatie sovietica, si, mai apoi, transformata in stat comunist, a reprezentat o intoarcere la normalitate. Ideologia comunista si promisiunile acesteia erau deosebit de atractive, asa cum recunoaste autorul, insa nu i-a trebuit prea mult timp pentru ca, inca din anii de scoala, sa identifice abuzurile acesteia si sa se desparta de ea. Primi douazeci de ani din cariera de scriitor a lui Norman Manea au fost marcati de o relatie dificila cu autoritatile. Revista in care a debutat a fost inchisa dupa sase numere, romanele sale, care vorbeau deseori de experianta sufleteasca a individului sufocat de totalitarism, erau frecvent cenzurate. Manea a fost unul dintre cei mai valorosi prozatori ai anilor ’70 si ’80, fapt ilustrat si de recunoasterea primita din partea contemporanilor, concretizata in premiul Uniunii Scriitorilor (1986), retras dupa plecarea din tara. Insa Romania comunista nu era un spatiu propice pentru Norman Manea, resurgenta nationalismului in politica Ceausista nu avea cum sa pice bine unui supravietuitor al Holocaustului, asa ca, satul de cenzura, persecutii si „national-socialismul multilateral retardat”, patentat de dictatorul nostru, l-au determinat sa aleaga calea exilului.

Povestea ar trebui sa se termine aici. Scriitorul pleaca in exil, gaseste, in Statele Unite, un mediu universitar propice pentru activitatea sa si, dupa caderea dictaturii, reia, incet-incet, contactul cu tara natala, care ii onoreaza asa cum se cuvine  prestigiul adus de recunoasterea internationala si de statutul de disident. Insa, pana sa ajungem acolo (ceea ce este, mai mult sau mai putin, status quo-ul prezent), trebuie sa mai trecem printr-un episod care ne face de ras. La scurt timp dupa caderea dictaturii, Manea scria articolul Felix Culpa, despre „episodul” legionar al lui Mircea Eliade si despre omisiunea acestuia de a se dezice de extrema dreapta. Articolul, publicat in Romania in 1992, a starnit reactii agresive, imature, dar pana la urma previzibile. Pe langa calomniatorii de profesie care nu s-au abtinut de la revitalizarea retoricii antisemite, o serie de voci ale intelectualilor moderati s-au ridicat la unison impotriva „blasfemiei”. N-a contat ca articolul era, de fapt, bine argumentat si nuatat si, mai degraba, o analiza a memorialisticii lui Eliade. Unul dintre membrii Pantheonului fusese pus la indoiala si asta era un atac in sine, nu numai la adresa lui Eliade ci si la adresa romanilor, care erau prezentati de un membru al minoritatii drept rasisiti si antisemiti. Bineinteles ca nu era cazul si ca problema ridicata de Manea ar fi trebuit sa fie acceptata si explorata de intelectuali romani spre a concilia aspectul discutat cu o biografie, alminteri absolut impresionanta. Insa, solutia facila de reprimare a vocii blasfemiatorului a fost aleasa, iar revista 22 s-a dezis de opiniile publicate in articolul preluat, incercand sa dreaga busuiocul cu un articol intitulat „Mircea Eliade – Un erou al timpului nostru” care incerca sa scuze simpatiile lui Eliade, recurgand la credinta ortodoxa ca principal „selling point”, prin care extrema dreapta atragea simpatiile intelectualilor interbelici.

Lucrurile s-au mai indreptat de atunci, Manea a inceput sa devina din nou prizabil, pe masura ce haosul anilor ’90 a inceput sa se limpezeasca, iar, pe langa apreciere si recunoastere oficiala, autorul beneficiaza de o primire calduroasa de fiecare data cand revine in Romania. Insa, rezerva pe care acesta o mentine fata de tara de origine ar putea denota o despartire sufleteasca definitiva de Romania. Nu vrem sa facem speculatii, nu stim ce e in sufletul omului, insa, daca ar declara ca tara noastra e locul sau cel mai putin preferat, nu l-am antipatiza prea tare.