Meseria de scriitor merge deseori mana in mana cu o viata deosebit de tumultoasa. E natural, daca stai sa te gandesti, nu prea poti construi povesti extraordinare, dar credibile, populate cu personaje variate si veridice, daca nu te-ai cufundat, tu insuti in cele mai profunde si diverse aspecte ale vietii. Dar experimentarea vine cu un pret, si nu de putine ori scriitorii se gasesc in situatia de a suferi consecinte nefaste ale aventurilor pe care le intreprind. Spiritul lor progresist ii pune adesea in conflict cu autoritatile vremii si, de cele mai multe ori, le atrage sanctiuni serioase. Fie ca sunt cauzate de ofense politice sau de drept comun, istoria literaturii este plina de ostracizari, incarcerari exilari si chiar executii. Desi alungarea departe de casa este una dintre cele mai blande sanctiuni, statutul de exilat produce, deseori, o profunda si continua melancolie in viata scriitorilor. In seria de articole „scriitori exilati”, vom trece in revista influentele pe care departarea de casa le-a adus in biografile si bibliografiile unora dintre cei mai importanti autori de la Ovidiu la D. H. Lawrence.

In cazul lui James Joyce, ca, de altfel, in cazul majoritatii autorilor din ultimul secol ce vor aparea in aceasta serie de articole, exilul nu este atat fortat, cat este determinat de multiple dezamagiri cu privire la situatia sociala si politica din tara de bastina. Joyce ii marturisea viitoarei sotii, inainte sa plece pe continent, ca se simte in razboi cu toate fortele sociale si religioase din Irlanda. Opera lui Joyce ocupa un loc de cinste in bogatul pantheon literar irlandez, insa, in urma cu fix 100 de ani, autorul isi parasea definitiv orasul natal, in urma unui lung conflict cu editorul sau, mocnit in jurul publicarii volumului de povestiri Dubliners. Rigorile morale catolice ce dominau Irlanda la inceputul secolului XX plasau opera lui Joyce in categoria de scrieri nerusinate,  desi, in Dubliners, sexualitatea este doar sugerata. Pentru a scapa de conservatorismul paralizant din tara natala, James Joyce si-a petrecut majoritatea vietii pe continent, in Trieste, Roma, Paris si Zurich. Odata ce calitatea sa literara a fost recunoscuta si a inceput sa beneficieze de finantari, dorul sau de duca l-a purtat, alaturi de familie, prin diverse locatii din Europa.

Insa, in opera lui James Joyce, nu se ghiceste niciunde apetitul sau pentru calatorie, capitala Irlandei, si imprejurimile acesteia servind drept unic decor al intregii sale proze. Ce-i drept, Leopold Bloom, „evreul ratacitor”, niciodata complet integrat, protagonist al lui Ulise, reflecta, in anumita masura, sentimentul de outsider pe care Joyce se spune ca il incerca uneori in exil. In afara de acest aspect, universul lui Joyce se rezuma la Dublin. Autorul se foloseste de decorul si atmosfera orasului pentru a explora teme universale si pentru a desfasura experimentele stilistice care fac din Ulise unul dintre pilonii romanului modernist, dar importanta pe care o da orasului este deosebit de mare, fapt ilustrat in corespondenta pe care o purta cu rudele si prietenii, pentru a recrea cu acuratete fiecare detaliu al orasului. Scrisorile sale sunt pline de intrebari de genul „ce fel de copaci se afla in spatele bisericii cutare” sau „ce culoare are usa de la numarul x”, pentru a cerceta detalii despre viata economica se raporta la registrul comertului pentru a afla numele proprietarilor de la fiecare bacanie pe care o mentiona in scris. Rezultatele acestei atentii obsesive la detalii merg dincolo de veridicitate narativa si atmosferica, ele infuzeaza spiritul Dublinului in scrierile lui Joyce si fac ca orasul sa fie aproape instantaneu familiar pentru orice vizitator care merge acolo dupa ce a citit Ulise, Finnegan’s Wake sau Dubliners.

James Joyce se lauda ca, in cazul in care Dublinul ar fi distrus, ar putea fi reconstruit de la zero pornind doar de la scrierile sale. Faptul ca aceste scrieri au fost produse la mii de kilometrii departare de oras face acuratetea sa fie cu atat mai impresionanta. Insa, tocmai exilul ar putea fi motivul pentru care Joyce construieste cu atata nostalgie orasul. Poate ca tocmai faptul ca este departe si il poate idealiza intr-o masura (ceea ce este ironic, tinand cont ca deziluzia se numara printre temele sale preferate) ii permite sa faca din oras un personaj in sine. Te face sa te intrebi cum ar fi aratat Ullise daca autorul sau ar fi ramas acasa.