Boris Vian (1920-1959) a fost un scriitor francez, poet, dramaturg, romancier, traducător, scenarist, regizor de spectacole de cabaret, trompetist de jazz, inginer şi comentator muzical. În perioada de după cel de-al doilea Război Mondial, este unul dintre cele mai celebre nume ale Parisului.

Născându-se aproape de Paris într-o familie burgheză, la 5 ani ştie să scrie şi să citească,  la 8 ani îl citeşte deja pe Moliere, însă de la vârsta de 12 ani sănătatea sa începe să fie din ce în ce mai fragilă: contactează o febră reumatică urmată de tifos. Pasiunea sa pentru jazz începe de la vârsta de 17 ani când învaţă să cânte la trompetă, iar după război ajunge să organizeze concertele marilor nume ale jazzului american.

În 1947 publică cel mai celebru roman al său, Spuma zilelor, urmat de Toamnă la Pekin, care este reprezentat ca un drum al necunoscutului, oblic, o cale ferată aruncată într-un deşert fără margini, în care doar un visător poate supravieţui, se poate târâ spre sine şi se poate ascunde de cotidian. În romanul său nu este vorba de toamnă sau de Pekin; Boris Vian evadează din real atingând, parcă, o libertate absolută; nimic nu este cum ar trebui să fie. Fiecare personaj se zbate într-un vis din care nu se poate evada sub niciun chip, totul se restrânge la o nebunie a exprimării pe care o regăsim în picturile lui Salvador Dali.

Eşecul oamenilor se-mbină într-o inerţie a destinului, în care doi prieteni îşi dispută dragostea faţă de aceeaşi persoană, lovindu-se de fizic până la epuizare.

Oamenilor le place să se-adune în deşert, căci acolo este loc. Vor încerca să facă lucrurile pe care le fac peste tot şi care, acolo, li se vor părea noi, căci deşertul constituie un decor în care totul iese în evidenţă, mai ales dacă soarele este dotat, prin ipoteză, cu proprietăţi speciale. (pag.69)

Cartea poate fi achiziționată de pe Târgul Cărții.