Gunter Grass a fost un scriitor, sculptor, pictor şi grafician german. În 1944, la vârsta de 17 ani s-a înrolat în trupa paramilitară de elită a SS-ului. Fiind rănit la picior în 1945, este luat prizonier de americani.

În timpul studenţiei a fost sculptor în piatră de morminte, asigurându-şi posibilitatea de a studia la Academia de Artă din Dusseldorf între anii 1947 şi 1952, iar după aceea la Universitatea de Arte Plastice din Berlin. Între anii 1983 şi 1986 a fost preşendinte al Academiei de Arte din Berlin.

A debutat în 1956, cu un volum de poezii intitulat Avantajele găinilor-giruetă, dar se va afirma ca prozator cu romanul Toba de tinichea, cu timpul devenind unul dintre cei mai importanţi scriitori germani. În anul 1999 primeşte premiul Nobel pentru Literatură.

În Secolul meu, carte publicată în 1999, ne este înfăţişat prin 100 de povestiri – 100 de persoane, atât reale, cât şi imaginare, sub numeroase chipuri – secolul XX. Un secol în care Germania, am putea spune, a avut cea mai tumultoasă şi absurdă istorie din Europa. O istorie care a încercat să distrugă omul din interior şi să-l transforme într-o materie primă, în care ideile s-au transformat în carne. Secolul meu surprinde evoluţia societăţii germane cu atât de mult realism încât omul este sculptat într-o lume în care moartea a ajuns un simplu rămăşag. Totul se rezumă la război, la politică; chiar şi omul simplu este aruncat şi prins în mrejele politicului, predestinându-şi moartea, sub un mozaic de chipuri.

Ca exemplu, în 1974 la Campionatul Mondial de Fotbal, un puşcăriaş urmărind meciul dintre Republica Federală Germană (Germania de Vest) şi Republica Democrată Germană (Germania de Est) s-a trezit între ciocan şi nicovală. Nu înţelegea, cu cine trebuia să ţină? Pe cine trebuia să încurajeze? Era 1 – 0 pentru Germania, dar pentru care, oare pentru Germania lui? Acest capitol surprinde dedublarea care a survenit în interiorul omului sub impactul ideologiilor totalitare ale secolului XX, care încercând să distrugă „eul”, l-a împărţit în două, dezechilibrându-l.

Ce simţi oare atunci când îţi vezi imaginea dublată la televizor? Când te-ai obligat să te supui unei direcţii duble, nu trebuie să te simţi ofensat dacă în diferite împrejurări te trezeşti cu „eul” dublat. Poţi doar să te miri puţin. După atâta şcoală şi practică, omul a înţeles cum trebuie să se descurce cu personalitatea sa dedublată.

Dar dac-ar fi să-mi să-mi număr rănile – cel puţin paişpe, cinci de la gloanţe, două de la aşchii de grenade, una de la un srapnel, patru de la grenade de mână şi două de la cine ştie ce aşchii de metal zburătoare, ceea ce înseamnă cel puţin douăzeci de cicatrici, pentru că unele au intrat şi-au ieşit –, aş putea spune c-a meritat!

 

Cartea poate fi achiziționată de pe Târgul Cărții.