Se intampla destul de rar ca numele scriitorilor sa apara in tabloide (slava Domnului), si atunci cand se intampla, mentiunile nu prea contin trimiteri la carti ci la rochii sau scandaluri personale. Insa uneori, o decizie editoriala precum adoptarea unui pseudonim poate isca un scandal ce ofera insight-uri cu privire la mecanismele care determina cu adevarat succesul sau esecul unui produs literar.

Cazul lui Robert Galbraith este cat se poate graitor in acest sens. Robert Galbraith este un fost investigator militar din armata britanica care odata cu mutarea in sectorul privat a decis sa dea curs hobby-ului de a scrie romane politiste. Primul sau volum „Chemarea Cucului” desi publicat la o editura prestigioasa si primit relativ calduros de critici si alti autori ai genului a reusit sa genereze o cifra de vanzari modesta dupa lansare, aproximativ 8000 de copii, ceea ce pentru un volum in limba engleza, care beneficiaza de promovare si critici pozitive, este destul de slab. Asta pana cand, intr-o buna zi, dupa vreo patru luni de la lansarea pe piata a volumului, a sarit de pe locul 4709 din topul de vanzari de pe Amazon, pana pe locul intai. Ascensiunea meteorica a romanului poate fi atribuita, in definitiv unei scurte propozitii lansate pe Twitter cu cateva zile inainte „It’s Rowling”.

Jurnalistii care au beneficiat de pont, n-a avut nevoie de prea mult timp pentru a strange suficente dovezi ca sa ii constraga pe editorii lui J. K. Rowling sa confirme oficial ca autoarea se afla intr-adevar in spatele pesudonimului Robert Galbraith. Au remarcat ca „debutantul” are un stil surprinzator de slefuit si ca are in comun cu Rowling acelasi editor. Pentru a confirma a trimis volumul spre analiza comparativa unor specialisti in lingvisitca computerizata inainte de a cere o confirmare oficiala, care a venit intr-adevar in urmatoarea zi. Este putin probabil ca toata povestea sa nu fi fost o inscenare pentru publicitate, asa cum s-a vehiculat, tinand cont ca autoarea l-a dat in judecata pe responsabilul de propagarea zvonului, dar in situatiile astea nu poti fi niciodata sigur. Se pot identifica, atat in firele narative ale romanelor lui Robert Galbraith, cat si in scandalul iscat in urma dezvaluirii adevaratei sale identitati, urme ale razboiului purtat de Rowling impotriva intruziunilor presei in viata privata, concretizat, in primul rand, prin marturiile depuse in procesul Levenson care anchita interceptarile ilegale facute de tabloide.

De curand Galbraith/Rowling a lansat un nou volum din seria de sapte (tot sapte) planificate pentru protagonistul Cormoran Strike, un personaj complex construit ce-i drept, dar parca modelat fara jena dupa _________________ (completati cu numele oricarui protagonist de film-noir ever). Diferenta majora dintre cele doua romane fiind ca Rowling, probabil familiarizata cu genul, isi permite sa exploreze teme ceva mai intunecate si un fir narativ care nu mai seamana, ca in cazul primului roman, cu un episod din Crimele din Midsomer. Recenziile pentru „Viermele de matase”, al doilea roman din serie, sunt, cum era de asteptat, mult mai bune decat pentru prima carte din serie. Nu se pune problema ca una este scrisa mai bine sau mai prost, Rowling scrie bine, asta e un fapt incontestabil, insa diferenta dintre cronicile cartii lui Galbraith si cronicile cartii lui Rowling/Galbraith sunt vizibile si probabil, nu produse de o crestere subita a valorii.

Este inca o dovada a faptului ca, cel putin in literatura, succesul este guvernat de multe ori de factori care nu au atat de multa legatura cu abilitatile de scriitor, cat cu alegerea nisei potrivite si cu adoptarea stilului care sa se plieze pe preferintele nisei. E posibil ca marile succese contemporane sa se datoreze in mare masura sansei. Intrebarea ipotetica ce rasare dintr-o astfel de situatie fiind „Daca Rowling ar fi inceput cu Cormoran Strike, ar mai fi ajuns la Harry Potter?”