În acest weekend, în capitală, studenţii l-au omagiat pe Eugen Ionescu prin spectacolele de teatru puse în scenă în cadrul Festivalului Naţional Studenţesc de Teatru al Absurdului. În 25-26 noiembrie 2016 s-au jucat piese de teatru “absurde” de către studenţii din Bucureşti, Timişoara, Iaşi şi Cluj-Napoca după opera ale celebrului dramaturg, dar şi piese de Matei Vişniec, Tudor Muşatescu şi alţii. Având motto-ul „în Acest mileniu plin de absurZi…noi suntem cei dintâi!”, studenţii pasionaţi de teatru au vrut să demonstreze prin acest eveniment cultural faptul că mişcarea de amatori nu înseamnă amatorism. Iar pentru că festivalul a ajuns în 2016 la ediţia a XXII-a, este o confirmare a profesionalismului şi a talentului lor. Ca în fiecare an, Festivalul Naţional Studenţesc de Teatru al Absurdului se desfăşoară în luna noiembrie, data nefiind aleasă în mod aleatoriu, 26 noiembrie fiind chiar data naşterii scriitorului.

ionescuEugen Ionescu, cunoscut mai degrabă ca Eugène Ionesco, s-a născut în 1909 la Slatina, dintr-o mamă cu origini franceze şi tată român. Copilăria şi-a petrecut-o la Paris, alături de mama sa, iar adolescenţa şi prima tinereţe la Bucureşti, alături de tatăl său şi mama vitregă. Rupt din „paradisul copilăriei” petrecut în Franţa alături de mama sa, tânărul Ionescu se adaptează foarte greu în România, perioada petrecută aici fiind considerată de scriitor, după spusele fiicei sale, ca fiind „perioada sa de exil, un purgatoriu la care a fost supus fără voinţa lui”. În România începe să scrie poezii în revista „Bilete de papagal” a lui Tudor Arghezi, dar şi critică literară, provocând un adevărat scandal în lumea literară de atunci cu volumul de eseuri critice „Nu!” în care atacă scriitorii români din acea vreme şi are o atitudine profund denigratoare la adresa culturii române.

Reîntors în 1938 în singura ţară pe care a iubit-o vreodată, Ionescu va cunoaşte consacrarea mondială şi va deveni definitiv scriitorul francez Eugène Ionesco. De altfel, el nu s-a considerat niciodată român, vorbind întotdeauna de România ca „ţara tatălui”. Prima piesă de teatru scrisă în franceză, „Cântăreaţa cheală”, a fost primită cu răceală de public şi critici, însă treptat îi câştigă pe toţi de partea lui şi piesele sale încep să se joace în cele mai cunoscute teatre din Paris şi apoi în întreaga lume. În 1970 devine membru al Academiei Franceze, distincţie cu care se va mândri toată viaţa.

Piesele sale, etichetate drept „absurde” exprimă de fapt o viziune realistă asupra individului şi a lumii în care acesta trăieşte. Sunt „absurde” pentru că sunt lipsite evenimente extraordinare, lipsite de  intrigă şi deznodământ, însă nu sunt lipsite de mesaj, fiecare piesă a sa având un anume substrat. De exemplu, în Rinocerii toţi oamenii se transformă treptat, dintr-o cauză necunoscută, în rinoceri, rămânând un singur om, însinguratul, care alege să se opună transformării, care alege să nu capituleze. Pe mine asta mă duce cu gândul la omul care gândeşte liber şi nu se lasă manipulat, omul care alege cu propria-i conştiinţă şi care preferă singurătatea în loc să devină un anonim în marea masă de „bestii”, reprezentaţi de rinoceri. Scaunele, Lecţia, Delir în doi, Ucigaş fără simbrie, Regele moare sunt doar câteva din capodoperele „absurde” ionesciene în care comicul se împleteşte cu tragicul, în care singurătatea, izolarea, falsitatea, moartea sunt omniprezente iar personajele nu au nume, tocmai pentru că ele reprezintă nişte simboluri ale unui sistem absurd. Nu, piesele lui nu sunt absurde, sunt atât de reale şi actuale, sunt geniale.

 

Delir în doi s-a jucat vineri, 25 noiembrie 2016, în cadrul Festivalului Naţional Studenţesc de Teatru al Absurdului ce tocmai s-a încheiat. Piesa de teatru este despre un cuplu, El şi Ea, împreună de 17 ani, închişi într-un apartament de dimensiuni reduse, într-o lume a lor, departe de realitatea de afară, o lume plină de certuri, orgolii şi reproşuri. Dialogul autentic dintre cei doi ne dezvăluie treptat trăirile interioare ale lor, care pe măsură ce trec anii se transformă  în dispreţ, ciudă, reproşuri. Ca multe din operele sale, nici aici nu există un deznodământ bine determinat, căci finalul piesei de teatru îi surprinde pe cei doi în aceleaşi ipostaze, rostind aceleaşi replici, ca la începutul spectacolului.  Însă tocmai această lipsă de sfârşit spune multe despre relaţia de cuplu care se lasă angrenată într-un cerc vicios de certuri din nimicuri, ce dezvăluie regrete, frustrări, neîmpliniri. Dacă vreţi să vedeţi impresii şi fotografii de la Festival, le puteţi găsi pe pagina acestuia de Facebook . Studenţii au fost la înălţime!

Ne vedem la anul!