Demult n-am mai citit o astfel de carte….Dureroasă, sfâşietoare, plină de suferinţă, dar minunată, revelatoare şi plină de speranţă. Şi curajoasă!

M-a atras la ea titlul. În aparenta lui simplitate, Fericirea, pentru o portocală, nu înseamnă să fie o caisă mi s-a părut atât de cuprinzător şi plin de înţelesuri, iar după ce am citit cartea, mi-am dat seama că el reprezintă de fapt fireasca concluzie a unei vieţi renăscute. Nu cred că un alt titlu ar fi fost mai potrivit.

Pe scurt, cartea este povestea reală a vieţii Catherinei, care la treizeci de ani se îmbolnăveşte de cancer gastric, dar reuşeşte să-şi vindece trupul abia după ce își vindecă sufletul. Ea este convinsă că această boală este rodul vieţii nefericite trăită până în acel moment, al suferinţelor îndurate şi mai ales a lipsei de iubire din partea părinţilor săi. Pe lângă chinurile fizice datorate chimioterapiei, ea are de îndurat durerea rememorării mentale a suferinţelor trăite în copilărie datorate relaţiei defectuoase pe care o are cu părinţii săi, mai ales cu mama sa.

Născută în Franţa, din părinţi refugiaţi albanezi, crescută după regulile stricte ale unei culturi pe care nu o înţelege şi cu care nu se identifică, Catherine refuză în mod repetat să se conformeze normelor tipice existente pentru o femeie albaneză: căsătoria aranjată, lipsa educaţiei, supunerea în toate formele ei (faţă de bărbat, onoare, tradiţie). Cel mai mult însă o doare obligaţia de a-și suprima emoţiile şi lipsa manifestării afecţiunii. Devine un copil problemă, îşi înfruntă mereu părinţii, îi desconsideră şi ajunge oaia neagră a familiei. Revolta şi rebeliunea ei înăspreşte relaţiile cu părinţii şi o face sa se simte neiubită şi părăsită. Lipsa dragostei este chinuitoare, iar boala o face să tânjească şi mai tare după iubirea mamei sale, care nu ştie, însă, să-şi exprime sentimentele:

Mamă, nu mă abandona, ia-mă în braţele tale, mi-e aşa de frică…Te iubesc şi am nevoie să-mi spui şi tu asta. Dragostea ta îmi este indispensabilă pentru a mă vindeca. Incapabile de o comunicare afectivă orală, niciuna dintre noi două nu poate schiţa cel mai mic gest tandru sau sa transmitem vreun semn de abandon. Noi suntem femei raţionale, iar forţa autocontrolului a înfrânt fragilitatea sentimentului! […] Obişnuinţa cu nenorocirile şi rezistenţa la suferinţă au ridicat ziduri în jurul inimilor noastre.

Rememorându-şi copilăria şi perioada petrecută în casa părinţilor ei, Catherine îşi dă seama că nu are momente fericite de care să se agaţe acum pentru a se vindeca. Viaţa ei a fost un şir neîntrerupt de suferinţe, de la bătăi primite de mic copil la reproşuri din partea părinţilor şi chiar ameninţări.

Ah, daca aş avea o rezervă de amintiri vesele! Le-aş putea retrăi din nou şi simţi astfel încă o dată efectele lor benefice asupra corpului meu […] Mi-e teribil de frică să nu mor fără să fi gustat fericirea.

E dureros să fii spectatorul vieţii Catherinei, la un moment dat mă întrebam dacă e chiar adevărat tot ce s-a întâmplat, un şir neîntrerupt de întâmplări nefericite care culminează cu o boală cruntă, nemiloasă. Fiecare rând citit este plin de suferinţă şi de o încărcătură emoţională puternică, dar, undeva printre rânduri stă ascunsă SPERANŢA. Cu toate chinurile îndurate, trupeşti şi sufleteşti, Catherine speră, vrea cu disperare să trăiască şi să se vindece. Suportă chinurile chimioterapiei care îi slăbeşte corpul, caută vindecare la medici tibetani, bioterapeuţi şi bioenergeticieni, ca în final să-şi dea seama că ea este singura capabilă să învingă boala trupească prin vindecarea sufletului său. Ea trebuie să se cunoască şi să se împace cu sine, să se accepte, să-şi înfrunte temerile, să înlocuiască ranchiunele, să-şi îmbrăţişeze suferinţele. Şi toate astea la un loc, înseamnă, de fapt, reconciliere autentică cu părinţii săi.

Ajunge astfel să caute în trecutul părinţilor ei, într-o Albanie măcinată de război, să le cunoască istoria şi circumstanţele vieţii lor pentru a putea de fapt să-i înţeleagă, să nu-i mai judece şi într-un final să-i ierte!

Da, pentru a-mi înţelege părinţii, îmi era indispensabil să mă pun în locul lor, să simt maniera lor de a percepe viaţa, evenimentele, fiinţele sau lucrurile… […] Privindu-le dramele, temerile, suferinţele…Cum aş putea eu judeca pe cei care mi-au dat viaţă?

Cartea este minunată, curajoasă prin relatarea sa în modul franc, neromanţios şi te face să reflectezi asupra ceea ce este mai important în viaţă: iubirea.

Nimic nu este mai puternic ca dragostea, nimic nu este mai minunat decât prietenia şi nimic nu este mai dulce decât tandreţea.

Din punctul meu de vedere, Fericirea, pentru o portocală, nu înseamnă să fie o caisă poate fi considerată şi o carte motivaţională prin prisma faptului că ea atinge câteva din principiile de bază ale dezvoltării personale: puterea gândurilor şi a energiilor pozitive, puterea autosugestiei, puterea acceptării de sine. Catherine Preljocaj este în acest moment scriitoare, consultant de dezvoltare personală, bioterapeut.

Vă recomand cu multă căldură această carte! Şi aş vrea să închei cu cele câteva cuvinte care însoţesc cartea, cuvinte care mie îmi par a fi în simbioză perfectă cu ceea ce veţi găsi în rândurile cărţii:

Vă doresc vise care nu se termină niciodată şi dorinţa furioasă de a realiza unele dintre ele.
Vă doresc să iubiţi ceea ce trebuie iubit şi de a uita ceea ce trebuie uitat.
Vă doresc pasiuni.
Vă doresc tăceri.
Va doresc cântece de păsări la trezire şi râsete de copii.
Vă doresc să rezistaţi împotmolirii, indiferenţei, virtuţiilor negative ale epocii noastre.
Vă doresc să fiţi voi înşivă.- Jacques Brel

Fericirea, pentru o portocala, nu este sa fie o caisa

Fericirea, pentru o portocală, nu înseamnă să fie o caisă de Catherine Preljocaj

Editura: Curtea Veche
Titlu original: Le bonheur pour une orange… n’est pas d’être un abricot
Anul apariției: 2010
Număr pagini: 248
Traducător: Marius Chitoșcă

Fericirea, pentru o portocala, nu înseamnă să fie o caisă de Catherine Preljocaj poate fi achiziționată de pe Târgul Cărții.

Lectură placută!