Mi-am propus sa scriu un articol despre cel mai plictisitor si ultravehiculat loc comun din cultura romaneasca la care m-am putut gandi. Teoria formelor fara fond a aparut aproape instantaneu in mintea mea, asociata cu grimasele care ma incercau in liceu si generala de fiecare data cand imi auzeam profele de romana (si de istorie cred) mentionand critica lui Titu Maiorescu. Apelul la autenticitate parea in primul rand destul de ipocrit in cadrul ala, in care comunicarea numai autentica nu era. In al doilea rand nu imi dadeam seama ce e asa important la observatia banala ca preocuparea fata de stil in detrimentul substantei produce mediocritate. In al treilea rand mi se parea destul de penibil cum doctrina Junimii era ridicata pe un piedestal si prezentata aproape religios. Intelegeam de atunci ca a jucat un rol cheie in formarea unui numar substantial dintre clasicii romani, dar nu vedeam ce era atat de important la un set de observatii care imi pareau evidente.

Pana la urma, Teoria formelor fara fond nici macar nu e o teorie, ci mai degraba o reactie critica. Isi are originile in articolul lui Maiorescu “În contra direcției de astăzi în cultura română” in care acesta infiereaza tendintele de aplicare superficiala a imprumuturilor culturale din Occident. Institutiile si operele fondate pe neadevar nu au nici un rost, in opinia criticului, care insa, neglijaza sa explice cine e in masura sa defineasca adevarurile. As baga mana in foc ca patriarhul Junimii vedea in sine persoana potrivita de a stabili care ar trebui sa fie valorile si adevarurile neamului. Aroganta lui Maiorescu e evidenta si pe undeva usor de inteles, ajunsese o autoritate incontestabila in cultura romaneasca inainte 30 de ani si generatii peste generatii de intelectuali romani il avusesera ca mentor. Insa acest fapt nu justifica atitudini precum “femeile isi au locul la marginea dialogului social pentru ca au creierul mai mic” sau faptul ca opera sa critica este compusa in general din verdicte fara a se mai preocupa cu argumentele aduse in favoarea acestor verdicte. E adevarat ca istoria contine argumente in favoarea generozitatii sale, mai ales fata de membrii Junimii, insa eu cand ii privesc portretele imi inchipui ca era genul ala de om care ar fi fost in stare sa-ti traga un dos de palma daca i-ai patat sacoul.

Dar suficient cu atacurile personale, sa ne intoarcem la idei. Pentru evolutia culturala din ultimul sfert de secol al Romaniei, marcata de importuri masive pe aproape toate planurile, s-ar putea spune ca o intoarcere la atitudinea maioresciana e necesara pentru ocrotirea valorilor culturale nationale. Si pana la un anumit punct atitudinea asta e necesara in societate. Insa dincolo de impulsul de a incetini tavalugul globalizarii zac grimasele nationalismului manifestate pe directii similare in popularitatea miscarii legionare sau in protorconismul ceausit. Atitudinea “facem noi nu luam de la altii” e laudabila la un popor care are exercitiul ei. In cazul unei culturi obisnuite cu ocupatii, asimilari, si influente, constanta cea mai de pret s-ar putea sa fie tocmai capacitatea de a adopta si integra idei si institutii din exterior. Atitudinea lui Titu Maiorescu se reformuleaza in liste de lectura scolara care ignora prozatori eficienti in scrierea romanelor de gen pentru o serie de lecturi plasate intr-un sat romanesc, de mult apus, irelevant pentru elevii de azi; intr-o literatura contemporana din care aproape lipsesc genuri precum fantasy sau science fiction; intr-o cinematografie care respinge fatis ideea ca se pot face filme bune si pornind de la formule Hollywoodiene; in rapperi care se nisaza pe mesaje nationaliste eurosceptice si asa mai departe. Atitudinile astea conduc, fara indoiala, si la produse valoroase, insa e greu sa nu iti inchipui ce s-ar putea realiza daca am incepe mai mult sa nejucam si cu jucariile vecinilor.