Copiii-lui-Hansen-de-Ognjen-Spahic

Copiii lui Hansen de Ognjen Spahic

Traducere din limba sârbă: Annemarie Sorescu Marinkovic
Editura: Polirom
Disponibilă la: Târgul Cărţii
Roman câştigător al premiului Meša Selimović 2005 (cel mai bun roman publicat în 2004 în Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Muntenegru şi Serbia)

 

 

 

MĂRTURIA ŞI DRUMUL VIEŢII UNUI LEPROS
Adevărul nespus

Această carte a apărut cu sprijinul TRADUKI, o asociaţie literară de care aparţin Ministerul Afacerilor Externe al Austriei, Ministerul de Externe al Germaniei, fundaţia elveţiană Pro Helvetia, KulturKontakt Austria, Institutul Goethe, Agenţia de carte slovenă JAK şi Fundaţia S. Fischer.

Acţiunea romanului se desfăşoară în România, mai exact în ultima leprozerie din Europa situată în Tichileşti, un peisaj la fel de bolnăvicios ca şi acei morţi vii care sunt găzduiţi în interiorul spitalului numit leprozerie: resturi de păduri, teren întunecat şi sterp, coşuri de termocentrale toxice, ducând fumul radioactiv către acei nefericiţi ai sorţii.

Narată la persoana I, povestea acestui roman este un fel de mărturie în timp, un drum străbătut de un lepros, suferinţele, umilinţele prin care trece, el şi cei asemeni lui. Un roman cutremurător, în faţa căruia nu ai cuvinte, rămânând puţin şocat după ce termini de citit şi întrebându-te: oare mai există leprozerii? Astăzi, în secolul nostru, mai există astfel de oameni suferinzi? Sunt trataţi cu aceeaşi umilinţă cum au fost trataţi în perioada comunismului? Romanul lui Spahik este o metaforă sau un adevăr dur nespus până acum?

Claudio Magris de la Corriere della Sera scrie în prefaţă că este o superbă metaforă a dictaturii din România comunistă. Într-un fel are dreptate, pentru că povestea ne prezintă evenimentele din 1989: căderea comunismului şi o parte din ceea ce s-a întâmplat. Locuitorii leprozeriei au asistat dincolo de gardul infam la toată mişcarea, ar fi vrut să ajute, dar cine ar fi lăsat să se apropie un lepros? Această boală necruţătoare care se poate contacta prin atingere era un pericol, îţi deforma corpul şi mintea. Ei erau văzuţi ca nişte monştrii, nişte fiinţe venite din adâncul pământului şi locul lor este tot în străfundul lui, nu printre oameni. Umiliţi de semenii lor, ei tot erau dornici să fie de folos, pentru că înainte de-a fi morţi erau vii, şi aveau sentimente. Nici biserica nu avea compasiune pentru ei. Au fost obligaţi să formeze comunităţi la marginea oraşelor şi supravieţuiau cu resturi, plante şi fructe ale pomilor sălbatici.

Regulile societăţii erau dure: limitarea strictă a libertăţii de mişcare a bolnavilor și prevenirea contactului cu oamenii sănătoşi; odată intrat în leprozerie eşti obligat să rămâi acolo. Cu toţii erau un singur corp care respira boală, dormea cu boala şi murea din cauza ei.

Odată cu zăpada ce încet se cerne, coboară leprosii. – Rene Char

Aş vrea pe parcurs să nu-i mai numesc leproşi, mi se pare atât de dur cuvântul ăsta – îi voi numi, aşa cum a scris şi autorul, copiii lui Hansen. De ce li s-a atribuit această titulatură? Din cauza cercetătorului norvegian Gerhard Henrik Armauer Hansen, care a izolat în 1873 bacilul Mycobacterium leprae. De atunci lepra este numită boala lui Hansen, iar bacilul care o cauzează –bacilul lui Hansen, deci cei infectaţi sunt copiii lui Hansen. (pentru mai multe informații referitoare la boala lui Hansen, accesați AICI.)

Ultima leprozerie de la Tichileşti, Dobrogea, adăposteşte 11 suflete, venite din toată Europa: ruşi, polonezi, sârbi, dar şi un american prins pe teritoriul Germaniei, mai exact în Berlin, fiind ofiţer de informaţii. Robert Duncan îşi pierde identitatea odată ajuns în leprozerie, la fel ca toţi ceilalţi. În momentul în care eşti confirmat ca fiind infectat, documentele îţi sunt luate cu forţa, hainele îţi sunt smulse, eşti deposedat de tot inclusiv de nume şi declarat mort pentru familie şi ţară. Exişti, dar nimeni nu ştie. Eşti un mort viu, ce nu are nicio speranţă de viaţă. La Duncan am avut şi am suspiciunea că bacilul i-a fost inoculat cu bună ştiinţă. Prins în Berlin, el este aruncat în închisoare, dar, surpriză!, stă alături de un copil al lui Hansen. Evident că în scurtul timp în care a fost ţinut cu bună ştiinţă acolo, este infectat, dar suspecte mi s-au părut şi acele seringi cu substanţe dubioase care i-au fost injectate.

Oricum, fiecare din cei 11 a contactat boala sub o formă sau alta. Naratorul ne povesteşte despre fiecare, despre viaţa lor în interiorul leprozeriei, despre încercările lor de-a supravieţui într-o lume în care nimeni nu intră, nimeni nu iese, decât cei 11, care se au unii pe alţii. Mâncarea, dacă le este adusă este aruncată peste gard, medicamentele – şi acelea puţine care ţin cât de cât boala sub control – la fel, iar ei încearcă să se gospodărească singuri cu ce au prin jur. Ajung să descopere scoarţa de ulm ca fiind un fel de medicament de alinare a durerilor. Îmbrăcămintea le este înlocuită cu un fel de cămeşoaie din in cu glugă, un veşmânt al morţii. Sunt ancoraţi în durerea lor într-o viaţă plină de durere şi umilinţă. Fără speranţă, fără să ştii cum te vei trezi a doua zi, dacă ţi-a mai apărut o rană pe corp cât un crater şi sângerândă, dacă ochii îţi sunt la locul lor, dacă mai ai nas, dacă mai ai fire de păr, degete, sau pe piele ţi-a mai apărut o excrescenţă. Da, arătă ca nişte monştrii cu rănile supurânde, cu falangele atârnânde, cu piciorele târânduşi-le, fără păr şi dinţi, cu umflături asemănătoare cu ale klingonienilor, dar sunt oameni şi nu trebuiesc umiliţi. Când văd un copil al lui Hansen, oamenii aruncă cu roşii, ouă, pietre, îl hăituiesc ca pe o sălbăticiune.

Şi fiindcă a venit vorba de sălbăticiuni, este relatat un episod în acest roman în care câinii dau târcoale leprozeriei, atraşi fiind de mirosul de sânge, rănile deschise, de putrefacţie. Urletul lor în fiecare noapte şi încercarea de-a pătrunde în locuinţa numită spital este ceva care mie mi-a dat fiori. Asistăm de asemenea la atacul acestora şi cum unul dintre cei 11 este mâncat efectiv de câini. Dacă nu sunt atenţi să se protejeze nu vor scăpa nici ceilalţi. Mormintele le sunt scurmate de câini, în căutarea cadavrelor şi sunt nevoiţi să le păzească, dar este greu. Foarte greu. Oameni şi câini, atacă copiii lui Hansen. Rasa umană prin umilinţă, rasa canină prin devorare.

Într-o ţară în care anarhia era pe rol, anul 1989, nimeni nu face mare lucru în privinţa lor.

Vor fi decimaţi unul câte unul, atât de câini, dar şi ei între ei se vor ucide. Toţi îşi doreau un singur lucru: libertatea, să îşi revadă locurile unde cândva au copilărit, unde s-au născut, poate şi pe cei din familie de la distanţă, dar îşi doreau să scape din acel iad, din acel stabiliment al diavolului. Ingemar Zoltan fusese adus în anul 1928, era singurul care supravieţuise ocupaţiei fasciste şi masacrului colectiv când toţi cei 47 de leproşi, ocupanţi ai leprozeriei, au fost scoşi pe câmp şi seceraţi cu rafale de gloanţe într-o gropă plină cu noroi. Cum să nu îşi dorească acum pe ultima sută de metri libertatea? Cine scapă? Ajunge cineva să strige libertate şi să sărute pământul natal? Nu am să vă spun, citiţi voi, dar vă avertizez, este ceva dureros şi cutremurător, dar de o frumuseţe mostruoasă aparte în acelaşi timp. Frumuseţea sufletelor acelor morţi vii, oameni ca şi noi, pe care boala şi societatea i-a aruncat în braţele nebuniei şi deznădejdii, fără ca nimeni să facă ceva să-i ajute.

Un univers damnat în care îşi petrec viaţa o mână de oameni proscrişi de familie, prieteni, ţară, din cauza bolii lui Hansen. Îşi petrec viaţa în acea anticameră a morţii numită leprozeria din Tichileşti. Acolo se contruiesc ierarhii, iubiri, duşmănii, trădări, putere, ca în orice comunitate. Amănuntele şocante sunt povestite pas cu pas, amintirile fiecăruia sunt relatate dureros, negura deznădejdii îi învăluie, dar cu toate acestea au o luminiţă ce străluceşte destul de departe, dar nu imposibil de atins: libertatea.

Oamenii pe care i-am întâlnit şi i-am cunoscut în drumul meu…vor fi descrişi aşa cum îmi dictează conştiinţa. Pe aceia pe care nu i-am întâlnit, dar care, prin jocul întâmplării sau al sorţii, au devenit o parte inalienabilă a vieţii mele, voi încerca să îi transpun în cuvinte, având grijă ca nici una din literele tipărite să nu rănească frumuseţea de neîntinat a adevărului. – Ognjen Spahic

Cartea Copiii lui Hansen de Ognjen Spahic poate fi achiziţionată pe www.targulcartii.ro