Publicarea clandestina de carte nu a fost inventata in Uniunea Sovietica, insa de acolo provine termenul de samizdat, traducera ad literam a termenului fiind de „publicat de sine”. Elita intelectuala a popoarelor subjugate de marele urs folosea samizdatul in special pentru a exprima idei politice care ar fi fost premiate de aparatul de stat cu un bilet (doar dus) spre tundra siberiana. Modelul de distributie aminteste de practici de pe retelele de socializare, dupa citirea unui exemplar acesta era copiat la masina de scris si distribuit mai departe, pentru a se produce cate cinci exemplare odata erau folosite mai multe foi de hartie-carbon (indigo). Copiile produse erau apoi distribuite cunoscutilor. Practica nu era lipsita de riscuri, tinand cont ca orice forma de dizidenta era aspru pedepsita si ca masinile de scris din URSS erau ferm controlate de KGB, fiecare exemplar avand o serie unica si o mostra de text in arhivele serviciului de informatii.

Eu insumi o creez, o editez, o cenzurez, o public, o distribui si sunt incarcerat din cauza ei – Vladimir Bukovski despre samizdat

Desi scrierile literare reprezinta doar 1% din publicatiile ce au circulat in samizdat acestea includ o serie de volume esentiale precum Maestrul si Margareta, Doctor Jivago sau Arhipelagul Gulag. Cartile, revistele sau eseurile publicate in aceasta formula aveau adesori caracter politic, religios, sau social si au fost produse in toate tarile din spatele cortinei de fier cu doua exceptii notabile: Romania si Bulgaria. Fenomenul samizdatului a ocolit in mare parte tara noastra cu cateva exceptii, o presupusa retea de distirbuire a textelor religioase aparent dezvoltata in complicitate cu Biserica Ortodoxa Romana si „Contrapuncte” o revista cu carater national publicata de un grup de intelectuali maghiari din Ardeal in 1982. Ambele initiative au fost suprimate de Securitate cu promtitudine si fermitate. Din experienta celor din urma aflam atat metodele folosite pentru anchetarea autorilor (spoiler alert: au fost turnati), cat si atitudinea Securitatii fata de astfel de intiativa care aparent nu era prea dura tinand cont ca dizidentii au fost averizati sa inceteze si lasati in libertate dupa traditionalele interogatorii.

Nu se poate spune ca era predecembrista nu a produs texte anti-totalitariste, catalogul editurii Humanitas din primii ani de dupa revolutie continand un mare numar dintre acestea. Ceea ce a lipsit in schimb, a fost disponibilitatea de reproducere si distribuire a respectivelor texte. Vocile dizitente atatea cate erau, nu au beneficiat de un public sufient de numeros, sau suficient de determinat pentru a le promova. Aceasta aparenta lipsa de apetit public pentru activtitati subversive impotriva regimului totalitarist este posibil sa fi avut o greutate in evolutia sociala si politica de dupa revolutie, mai ales daca ar fi sa facem comparatii cu alte state din spatele cortinei de fier precum Cehia sau Polonia. Andrei Plesu spunea ca in Romania daca a existat samizdat acela a fost samizdatul mancarii facand referire la retelele dezvoltate inainte de revolutie destinate procurarii ilicite a merindelor o masa imbelsugata fiind in constiinta nationala ceva mai importanta decat citirea unui text care sa amneninte status quo-ul impus de regimul comunist.  Fireste ca e usor sa vorbesti de lasitate, lipsa de atitudine, si alte acuze aduse ulterior elitei intelectuale romanesti cand traiesti intr-o societate in catre poti sa scrii si sa spui orice te taie capul si cea mai crunta persecutie pe care o poti suferi e sa ti se stearga postarile de pe Facebook.